Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a patra.

 

#Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a patra.

        Na că se făcu iar vremea dă a povesti. Puneți-vă pă strâns lemne, căci uite, e seară deja și soarele fuge după munte. Repejor să vă strângeți în jurul meu, să ascultați ce am să vă șoptesc.

        Regele bun, uimit și el dă aventura fantastică în care se lăsase prins, privea în foc fără să scoată vreun cuvânt. Oricum, cele ale fetiței erau suficiente.

        -Țin să vă spun că toate aceste creaturi, care mă însoțesc peste tot în noapte, sînt prietenele mele. Ele nu îmi fac rău niciodată, zise Maria.

        Zânele zbârnâiau supărător din aripi mici și străvezii pă lângă urechile noastre. Pă lângă noi arătau ca niște biete libelule, dar când te uitai dă aproape la ele aveau trup dă femeie, cu mâini și cu picioare și aripi. Statura lor era dă un deget, și ăla mic. Aveau și trupul străveziu, dar din el țâșnea în urma lor un curcubeu fin dă culori și luminițe. În mânuțele lor firave țineau câte o baghetă magică cu care binecuvântau lucrurile bune ce le găseau prin pădure noaptea. Ziua, marea majoritate a lor dorm, iar în visele lor primesc toate spaimele omului. D-aia nu le înțelegem ce spun, iar mai mult, nici măcar nu ne întâlnim cu ele.

        -Se vor strânge în jurul vostru să vă miroasă și să vă asculte gândurile, continuă Fetița Munților.

        -Să nu vă temeți, căci dă spaima voastră vă vor ataca și vă vor înghiți ca si cum n-ați fost vreodată.

        Am simțit un fior rece pă șira spinării, căci deși știam că mă aflu într-o poveste, povestea mă lua prin surprindere și-mi arăta lucruri neștiute și nevăzute până atunci.

        Privirile mi-au fost răpite dă flăcările maiestuoase ale focului, în care acum începură a dansa femei stranii. Aceste magice creaturi erau străjerii aprigi ai focului si slujitorii acestuia. Formele lor alungite se prelingeau peste tot și transformau umbrele noastre în adevărați monștri dă întuneric. Aceștia stăteau să ne înghită, dar nu o făceau, ci rămâneau tăcuți și tremurători în spatele nostru ca niște umbre.

        În aer se simți parfum dă flori gingașe dă primăvară, și, purtate dă adierea unui vânticel mai cald, își făcură apariția Silfidele, ființe ale aerului, ce călătoresc pretutindeni odată cu vântul. Acestea erau lungi și deșirate ca niște fâșii dă fum, ce se unduiau și ne încercuiau, dă credeam că au sa ne sufoce.

        Tocmai când să zic că le-am văzut pă toate, lângă locul în care mă așezasem, începu să apară un soi dă mușuroi dă cârtiță. Din mijlocul său se ivi un pitic, cu o hăinuță albastră, barbă lungă până în pământ și cizmulițe roșii. Acesta se scutură dă pământ și începu a trage dă ceva din mușuroiul său. Mare îmi fu mirarea când văzui că spiridușul ăsta, trăgea dă pălăria unei ciuperci, cu toată puterea sa, dă parcă încerca să o smulgă înainte sa crească.

        Dar ce să vezi, că ciuperca, în loc sa se smulgă, sau să se rupă, începu a crește, și pă loc se făcu o ciupercă mare și numa bună dă mărunțit în tocană.

        În jurul nostru peste tot apăreau pitici și spiriduși care păreau indignați și care vorbeau cu plantele dă care trăgeau și le certau că de ce nu cresc mai repede. În izvorul limpede se furișau ondinele speriate. Ele fură lăsate să păzească luciul apelor, roua dimineților și cea a nopților. D-aia, lucrau împreună cu gnomii și cu spiridușii. După ce aceștia scoteau plantele afară din pământ, ondinele le mângâie cu aer bun și răcoros, plin dă rouă.

        Cum au stat atât dă multa vreme în apă și pe lângă ape, acestea au devenit înspăimântate dă faptul că ar putea să înceapă să arate ca peștii. Lucrul acesta le speria teribil și oridecâteori vedeau un pește mai mare, fugeau și se ascundeau care pă unde puteau. Peștii în schimb nu le făceau nimic, doar râdeau dă ele, plesnind apa cu coada când săreau.

        În tot acest freamăt magic ce se desfășura sub privirile noastre amuțite, pădurea prinsese o strălucire aparte, așa cum niciunul dintre noi nu mai văzuse. Fiecare plantă avea strălucirea sa, care se mărea și se micșora, după cum aceste magice creaturi, le atingeau, sau vorbeau cu ele.

        Zumzetele nopții nu erau deloc așa cum s-ar fi așteptat oricine, ci pline dă glasuri subțiri și pițigăiate, ori dă vaiere și vaete, sau pufneai, trosnituri și mormăieli.

        Niciunul dintre noi nu se mai mișca, iar copila pusese mâinile la sprâncene, scrutând întunericul, ca și cum ar fi putut zări ceva. Sau poate putea, nu știam, dar ea se roti cu privirea printre copacii si stâncile mângâiate palid dă dansul salamandrelor. Deodată se opri din scrutat noaptea, fața i se lumină dă cel mai sincer zâmbet dă copil și o luă la fugă cu brațele deschise în direcția aceea. După numai zece pași, în fața ei se contură o creatură dă statură impresionantă, ce părea că-i făcută în întregime din cristal lucitor.

        Caii noștri nechezară speriați, rupseră hățurile și galopară spre pădure. Creatura misterioasă se ridică pă picioarele din spate și scoase un muget ca cel auzit ieri. Numai că acest muget, aproape că stinse focul cu răsuflarea lui. Doar dacă socoteai că că este cel puțin cât patru cai la un loc, înțelegeai rapid ca nu e cineva cu care să te pui.

        Doi dintre soldații regelui, de-a dreptul înspăimântați dă magica apariție, o rupseră la fugă în pădure și de-atunci nu i-am mai văzut vreodată, căci Noaptea cea neagră, i-a înghițit pă vecie, cu tot cu spaimele lor.

        Cu pielea dă găina pă mine, văd cornul translucid al acelui animal superb. Cornul din mijlocul frunții încruntate părea făcut din cleștar, iar în el lumina dă culoarea aurului, unduia și dansa fermecător. Animalul se lasă în genunchi, plecă capul până la pământ și atunci i-am văzut splendida coamă dă aur. Fetița Munților se prinse dă coama aurie a animalului și se cățără pă grumazul acestuia spunând către noi:

        -Acesta e Co, el este fratele geamăn al lui Mo. A venit să mă ajute să-i găsim fratele rănit. Co este un capricorb dă cleștar. și-a căpătat aceasta înfățișare, după ce a ajutat-o pe Zâna Lacului într-o misiune secretă, acum doisprezece ani. Până atunci, el era un capricorb dă pământ ca și fratele său.

        Apoi, îmi făcu semn cu mâna să mă apropii.

        Cu sfială și încă spaimă în mine, m-am apropiat și văd că fetița îmi întindea ceva în mânuța ei mică. Când deschise pumnul, începu a sălta un pește mic și stacojiu, cu buze mari dă om, nu precum cele dă pește. Cu două gesturi rapide prin aer, fetița îl prinse din nou, dă coadă dă data asta și-mi șopti:

        -Ia peștele ăsta și vâră-l în urechea dreaptă. El o sa te ajute. Cu buzele lui dă om îți va tălmăci ce vorbesc creaturile Nopții.

        -Vezi că e tare leneș și mai mult doarme, iară dă vrei cu adevărat să asculți ce vorbește buna pădure noaptea, trebuie să îți golești mintea dă gânduri și dă spaime.

        Nu apucai să mai fac ceva, sau să mai zic ceva, că dintr-un salt slinosul pește alunecă ca un melc rapid în urechea mea dreaptă. Deodată capul începu a mi se învârti și lumea îmi fugea dă sub picioare, voci ca dă om, râsete, pufnete, făceau ca amețeala asta să fie mai mare.

                                                    

                                                    †

        Am deschis ușor ochii, eram culcat pă o ramură putredă dă gorun, pă care crescuse un mușchi verde și gros dă două degete. Câteva zâne roiau în jurul meu, chicotind și râzând, iar io le auzii cu urechile mele, cum vorbeau despre mine, că as fi leșinat dă frică, când am văzut Capricorbul dă Cleștar.

        Furios pă ele le-am măturat pă toate cu mâna prin aer și una ațâțată dă vântul făcut , mă înțepă în deget nemulțumită și indignată.

        În capul meu vâjâiau atât dă multe voci, pă care nu le auzisem până atunci, încât mi-am astupat mâinile cu urechile, sau.. e invers că nu mai știu dragii moșului?

        Copila râse și o auzii cum spuse:

        -Stai liniștit, o sa te obișnuiești până la urmă. Oricum, Dex e al tău acum pă viață.

        -Cine e Dex, întrebai vlăguit?

        -Dex e peștele magic din urechea ta dreaptă.

        -Vrei a spune că nu-l mai pot trage afara pă ticălosul slinos ca  un melc și rapid ca un păstrăv?

        -Haha, râse fetița. Tu și cu el unu sînteți acuma, Dar fi pe pace, că deși câteodată e nesuferit și traduce doar ce vrea el,  în marea majoritate a timpului doarme.

        Gândul că nu mai pot scoate creatura vorbitoare afară din capul meu, mă făcu să mă încordez, gata dă luptă. Numai că dă data asta dușmanul nu mai era în fața mea, ci închipuitul meu dușman era chiar în mintea mea, vorbind într-una vrute și nevrute. Nu eram obișnuit să îl ascult și făcea o larmă teribilă. Am înțeles că nu puteam ucide peștele stacojiu cu vreo armă, poate doar cu agerimea și iscusința minții mele.

        -Doar ție îți pot oferi acest dar, ești singurul care îl poate primi, continuă ea.

        Făcu prin aer o mișcare cu mâna și o ușoara plecăciune, ca și când, chiar îmi făcuse un cadou nemaivăzut. Io tocmai primisem o belea pă cap, pă care nu mi-o dorisem. Ba mai mult, mai și vorbea într-una. Oare când tace, mă întrebai, că fetița a zis ca doarme mult creatura asta?

        Chiar și acu dragii tatei, când io vă spun aceasta povestioară, peștele îmi șoptește ce spune focul și vântul și pământul, dară asta nu va pot spune, căci toți vorbesc despre voi cât dă frumoși si inimoși sînteți azi.

        Vântul îmi șoptește că se apropie dimineața și mă pot culca și io liniștit, dacă v-am însoțit până aci. Somn lin și odihnitor dragii bunului. Dacă v-a plăcut povestea, să vă strângeți tot aci la vreo vatră să vă spuie moșul și restul.

Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a treia.

 

#Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a treia.

        Dă îndată ce v-ați așezat și ați ciulit urechile m-aștern și io la povestit... că muulte mai am să vă spun despre regele cel bun și căutările sale prin locurile celea neumblate dă om.

        Ia dă mai pune pă foc, să va fie cald la picioare și rece la tâmplă, dragii tatei.

†

        În poiana unde poposirăm peste noapte, dimineața începu să lingă rănile Nopții și să o alunge înapoi în întuneric. Primele raze ale soarelui ne găsiră treji și gata dă drum.

        Regele însă ținu morțiș să afle ce creatură îngrozitoare i-a întrerupt somnul și liniștea. Trimise doi oameni înarmați zdravăn în direcția dă unde se auzise fiorosul muget, iar noi ceilalți, ne puserăm pă strâns.

        Caii erau sătui și odihniți, iar noi aveam în față încă o zi dă străbătut poteci dă munte călare. Dară ziua asta avea să fie mai ciudată decât prima. Pă măsură ce strângeam desagii dă-i legam pă cai, din pădure se auziră vocile celor doi soldați, care călcau apăsat și făceau mult zgomot. Crengi uscate se rupeau sub pasul lor, iar frunza foșnea prea tare, iar acest lucru mă făcu să pun mâna pă arc și pă săgeată.

        Într-o clipită eram ascuns după un pietroi, cătând cu privirea spre direcția dă unde veneau cei doi.

        Poate vă mirați și vă întrebați dragii mei, ce cugetare nebunească mă făcu să pun mâna pă arme. Dară io bine știam dă dinainte cu ce oameni plecasem la drum. Camarazii mei dă arme, luptători căliți în multe bătălii, erau tăcuți ca Noaptea, când plecau la atac. Niciunu` dintre ei nu ar fi mers așa neglijent prin pădure, dă parcă se plimba pă aleile pietruite ale cetății. Toți știau pericolele ce-i pândesc la fiecare pas și ar plăti imediat cu propria viața, dacă nu țineau cont dă asta.

        Mă gândii degrabă că poate mai e cineva cu ei, cineva care nu e priceput să pășească prin pădure fără să lase semne în urma sa. Numai așa se putea explica purtarea lor nefirească.

        Mare îmi fu mirarea, când cei doi ieșiră din pădure la lumină în poiană și unu dintre ei căra pe ceva pă umăr. Am lăsat arcu` jos când uimit, văzui ca e o copilă dă cel mult zece anișori și îmi grăbii pașii către ei.

        Omul o culcă pă iarbă și chemă regele degrabă. Ciudat era că pentru vremurile acelea reci dă toamnă, copila era sărăcăcios îmbrăcată și desculță. Era slăbită și se vedea că stătea dă multă vreme prin pădurile astea.

        În părul ei bălai și cârlionțat se prinseseră scaieți și frunze moarte, iar mâinile si picioarele îi erau murdare. Fata părea că doarme adânc și nimic nu o putea trezi din somnul ei.

        Dar când regele veni lângă dânsa, să o privească mai bine, aceasta tuși și deschise încet ochii.

        În mintea sa, regele o vedea pă Prințesa Maia, care atunci când dispăruse, era cam de-o vârsta cu fetița găsită în pădure. La colțul ochiului îi văzui strălucirea unei lăcrămi. 

        O ajută să își ridice capul și-îi dădu să beie apă proaspătă dă izvor. După ce-și reveni în simțiri și trase dă două ori aer în piept, regele o întrebă:

        - Ce rătăcește o fetiță ca tine prin pustietățile-astea?

        Copila îl privi în ochi, da` zise `mnica. Apoi mă privi și pă mine în ochi și pupilele i se dilatară atunci când dete cu ochii dă ochii mei, dar tot nu zise nimic. Avui impresia că mă cunoaște dă undeva, dară io nu-mi putui aminti, dă unde să o iau.

†

        Trecură câteva ceasuri bune, regele o îmbracă și hrăni pă copilă, însă aceasta nu vorbea deloc. chiar ne întrebam daca mai are limba-n gură.

        Și cum nu aveam dă ales, încălecarăm pă cai că aveam drum lung dă străbătut, iar soarele era deja sus pă cer. Fetița o luarăm cu noi, că doar nu o puteam lăsa acolo în frig, cu toate creaturile Nopții dezlănțuite. Cine știe pă sub ce rădăcini a stat ascunsă biata copilă și de câte nopți bântuie prin pădurile-astea.

        Gândul care mă preocupa cel mai tare însă, nu era nici copila și nici faptul ca nu vorbea deloc. Gândul meu era încă la mugetul înfiorător ce se auzise ceia seară și nu găseam cu mintea mea ageră nicio potrivire între fetița cu păr bălai și creatura care ne speriase pă toți. Din șaua unui camarad dă drum, cu ochii ei mari și albaștri, copila îmi mai aruncau câte o privire furișă să vadă ce fac, dacă mă uit la ea, ori ba.

        Unul dintre cei doi oșteni cei trimise regele în pădure la cercetat, mi-a mărturisit că a văzut cu ochii ceva ce nu se aștepta.

        Când au ajuns în locul dă unde se auzise mugetul, copacii erau rupți și doborâți la pământ ca dă furtună ca și când pe-acolo trecuse o creatura tare furioasă, și deosebit dă puternică. Dară locul unde o găsiră pă fetița era unul special. Aceasta, când fu găsită părea că doarme pă un soi de pat cu mușchi moale dă pământ, iar jur împrejur erau crescute veșnicuțe albe. Era ca și când cineva o pusese acolo, cu mare grijă și iubire, să se odihnească , dar acesta nu fu dă găsit în preajmă.

        Și tot mergând la pas, pă poteci dă munte înguste, unde nu aveai loc doar câte unu, ajunserăm la o cabană părăsită, ce părea un loc bun să lăsăm caii să se odihnească.

†

        Aci nu mai locuia nimeni de multă vreme, lemnul era cam șubred și cam putred pe alocuri, dar încă rezista. Avea fundație strașnică din piatra tare și uși dă stejar, groase dă două degete. Fusese cel mai probabil vreo cabana veche dă vânătoare, sau numa` vreun nebun ce se refugiase în munți să nu mai vadă lumea, construise aci acest adăpost.

         Camarazii noștri aprinseră focul și îndesară vreun iepuroi la ceaun. dă mestecat mai târziu pe îndelete. Scăpară acolo si câteva barabule și vreo doi morcovi, o ceapă și niște usturoi. Găsii și io niște cimbrișor proaspăt și niște izmă ca să-i dăm aromă bună.

        Copila alerga desculță prin iarbă, în rochița ei alb murdară și ruptă pe alocuri. Bag dă seamă ca urmărea un fluture colorat, ce se muta din floare-n floare și fețișoara ei mică îi era senină.

        Regele își trăgea răsuflarea la umbra unui tei bătrân, dând pe gât cu corn plin cu vin.

        Vremea ținea cu noi, deși era toamnă, soarele încă încălzea zdravăn pă timpul zilei. Cine locuise aci, plantase o gradină cu tot soiul dă poame, care erau numai bine pârguite la vremea la care am ajuns noi. În spatele cabanei era un pârău rece în care păstrăvi săreau speriați dă te apropiai.

        Și ne punem a ne odihni și de-a mânca, că niciunde nu poți ajunge cu burta goală, dragii moșului. Uite-așa cum stăm noi adunați aci, ne strânserăm în jurul focului, chemați dă-mbietoarele miresme ce ieșeau din ceaun. Mămăliga era fierbinte și aburindă și merindele de prin desagi așezate în frunze dă brusture. Si mâncarăm tocana dă iepuroi, cu brânză și cu șunca afumată, până când nimic nu mai rămase.

†

        Și uite-așa, copii moșului, pă nesimțite, seara se lăsa ușor, iar soarele căsca lung dă somn și se scurgea după creste. Aveam destule lemne adunate pentru foc și ne pregăteam de sosirea Nopții celei negre.

        La un moment dat, copila veni la mine și-mi spuse fără teamă glas:

        - Mă cheamă Maria, vorbesc, dar doar cu tine.

        La auzirea acestor lucruri, am rămas surprins, și eram curios de ce are să-mi spuie fetița. Eram nerăbdător sa aflu povestea ei, și cum a ajuns să fie singură pă munte.

        - Io locuiesc în acești codri dă când mă știu, continuă ea. 

        - Mama mea este Pădurea și tatăl meu e Cerul nopții. Deși pare că voi m-ați salvat de la moarte, voi mi-ați încurcat foarte tare planurile.

        Auzind ce și cum grăiește copila, mă trecu un fior pă șira spinării.

        - Când voi m-ați ridicat din patul meu dă mușchi și veșnicuțe io urmăream pă cineva. Un prieten.

        - Cum adică urmăreai pă cineva? Abia mai respirai și erai slăbită și nemâncată și nebăută apă dă trei zile, apucai să întreb.

        - Prietenul meu nu e din lumea pă care o cunoști tu, mai zise.

        - Daca tu l-ai zări lângă tine, probabil că ai fi înspăimântat și ai vrea să-l omori, sau ai fugi de-ai rupe pământul. Prietenul este o creatură străveche, ce nu face rău la nimeni, însă acum e rănit și are nevoie dă ajutorul meu. Asta făceam în pădure când voi m-ați răpit.

        - Părea ca dormi, sau că ești leșinată, nu că făceai ceva. De te lăsam acolo, cu siguranța ai fi murit.

        - Ha ha, ești amuzant, îmi spuse. Nimica niciodată nu e ce pare a fi, până și io știu asta. Prietenul meu, deși e un animal mare și impunător, ziua se face străveziu și nu-l poți găsi. Doar dormind un somn adânc îl pot visa unde se ascunde. D-asta ți-am spus ca îl căutam.

        Gura mea rămăsese nemișcată, ca să mai zic ceva, iar fetița continuă:

        - Când se face Noapte, el își recapătă puterile, trage odată aer în piept și apare în fața ochilor tăi. La început, până m-am împrietenit cu el, mă și speria câteodată, râse ea.

        - Dar acum sînt tristă și îngrijorată căci dă trei zile îl urmăresc prin păduri. Cineva l-a rănit dă moarte și tot ce mai poate face este să mugească tare și să mă strige. Însă este speriat și fuge dintr-un loc în altul de n-am putut să-l ajung din urmă până acuma.

†

        Mișcat dă cuvintele fetiței, vorbii cu regele și povestii toată aceasta pățanie apoi ne sfătuirăm să o ajutăm.

        Copila ne mai spuse să nu ne fie teama dă nimic atâta timp cât ea e cu noi, iar cei mai proști dă minte râseră cu poftă. Cum ar putea o copilă firavă să îi apere pă ei dă primejdii. Fata nu baga în seamă, însă se ridică și spuse:

        - La noapte, atâta timp cât stau cu voi, veți auzi cele neauzite, iar ochii voștri vor vedea lucruri neînchipuite căci io mi-s Maria, Fetița Munților.

        Când spuse aceste cuvinte cerul bubui odată ca să ne facă să pricepem, că copila nu glumea.

        - Pă prietenul meu îl chema Mo și este un capricorb dă pământ.

        Cum niciunul dintre noi nu auzise vreodată dă astfel dă viețuitoare, pe nume capricorb, eram nerăbdători să vedem ce zice mai departe.

        - Este rănit pentru că cineva a încercat să îl prindă să îi ia coarnele coarnele și coama.

        - Dar cine-ar avea trebuință să facă un astfel dă lucru atât dă mârșav, întreb io?

        - Of, voi oamenii mari nu mai știți nimic, ați uitat tot. Coarnele și coama capricorbilor era folosită în vremuri străvechi, în magie, pentru că aveau puteri deosebite. Cu-n singur fir dă păr din coama unui capricorb te puteai face străveziu pentru mai bine dă doua ceasuri, ziua în amiaza mare, dă știai vicleșugul. Iar dă aveai un corn dă capricorb, acesta îți arata unde e îngropat aurul în pământ. Amu` cred că înțelegeți si voi dă ce e un animal atât dă căutat și dă vânat.

        Copila continuă:

        - Mo este ultimul rămas în viață dintre semenii lui, dar io nu-l vreau pentru coarnele, sau coama sa, io îl iubesc pentru că îmi este prieten.

        Noaptea se-negri în jurul nostru și în mod straniu apărură în aer tot soiul dă alte luminițe care nu erau scântei dă foc.

        - Ce sînt acele luminițe, am întrebat-o?

        - Ele sînt zânele bune ale pădurii. Ele apăra pădurea dă spirite răuvoitoare. În permanentă își șoptesc câte ceva la ureche, și așa pădurea știe cine pe cine lasă să treacă printre copaci.

         - Și acum ce spun, dacă tot le auzi?

        - Își spun una alteia, că-n astă seară, v-am ținut atenți și cuminți, în jurul focului, cu urechile largi deschise, până acuș.

        Dară amu îmi întind și io oasele bătrâne colea lângă jar. Voi să faceți pază bună până dimineață, dragii moșului. Apoi om pleca împreună la drum, până ce vine iar seara și ne-o apuca dă povestit.

Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a doua.

 

#Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a doua.

        Și cum seara s-a lăsat, v-am adunat aci în jurul vetrei, dragii moșului, că bag dă seamă că vă plăcu povestea mea. Mai pune degrabă un lemn pă foc, că noaptea e lungă și plină dă primejdii. Doar povestea ne va ține treji până dimineața. Apoi, io mă duc în treaba mea și bunul soare să vă călăuzească pașii.

        Unde rămăsesem, că mi-s bătrân și uituc, mă iau cu focul și uit dă poveste?

†

        Ah, de-ați fi văzut în dimineața ceia răcoroasă dă răpciune, în care vântul alerga culorile toamnei prin copaci, ce agitație mare era la castel. 

        Oamenii aflaseră că regele se așterne la drum. Ieșeau în calea lui cu ghirlande dă flori și vorbe bune. Oamenii își iubeau regele, ca pă cel mai bun părinte. Nimeni nu ieșea vreodată din Cuvântul regelui, dar nu dă frica pedepselor făceau oamenii asta, ci din respect și din iubirea ce i-o purtau.

        Înainte dă vremurile bune ce le trăiau acu`, fuse tare greu. Poporul era dezbinat și slab, iar războiul, foametea și sărăcia se găseau la tot pasul. Regele era omul, care cu mare iubire în suflet față dă semenii și supușii săi, a adus pacea veșnică și abundență pentru toată lumea. Ăsta e motivul pentru care regele era cel mai iubit și mai apreciat om.

        D-a lungul vremilor dă lupte, el și-a învins toți vrăjmașii, până când unul singur rămăsese - Noaptea cea neagră și crudă. Mare fu tristețea regelui, când, frumoasa regină plecă la Dumnezeu. După ce aduse pă lume pă firava copilă, Prințesa Maia, mai apucă doar s-o sărute pă frunte, și ostenită să-i șoptească...

       Ohoho dragii moșului, dară nime` nu știe ce i-a putut șopti regina la ureche plăpândei fapturi, abia venite pă lume... Nime` în afar` dă mine, voi știți a păstra un secret?

        Amu, vă văd curioși din cale-afară, și Noaptea-i lungă și-nstelată, vă zic, doar dă jurați să nu mai spuneți nimănui, vreodat`!

        Cu ultima suflare, regina-i șopti pruncului:

        - "Caută-mă dincolo dă Vălul Nopții celei negre, Maia, preaiubita mea copilă". Apoi, închise ochii pă vecie, dar fața toată i se umplu dă lumină...

        Trecură ani buni dă la moartea reginei, și singura consolare și alinare a regelui, era Maia, o fetiță zveltă și subțire ca un fuior, ce creștea într-o zi cât alții în zece. Am numărat io doisprezece primăveri, când prințesa dispăru fără urmă, în Noaptea cea neagră.

        Și astfel regele se adâncise tot mai tare în tristețe și se închisese  în castelu` său dă piatră. Și se mai scurse nisipul din clepsidră pentru încă șapte veri și ierni, dă când, nimeni nu îl mai văzuse pă rege. Copii mici, țâncii ca voi, nici măcar nu îl văzuseră vreodată.

†

        Io rămăsesem unica nădejde, atunci când am pornit la drum cuvântu-n spate, un cal, o carte veche, o ploscă cu vin și-o desaga cu merinde.

        Dar azi toată cetatea fremăta dă apariția regelui, îmbrăcat cu armura sa strălucitoare, călare pă cel mai frumos cal sur din regat. Plecarăm nouă oameni la drum, io cu regele și șapte dintre cei mai iscusiți oșteni din garda regală.

        Ploua cu petale dă flori, iar lumea cânta și dănțuia dă bucuria revederii preaiubitului lor rege. Însă regele, care stătuse atât dă mult timp închis în singurătatea și tăcerea lui, dădu pinteni la cal și se grăbi să iasă pă poarta cetății.

        În urma sa, se mai auzeau acum doar tropotul copitelor cailor în galop. Ne îndreptam către Munții Baiului, și eram nevoiți să ajungem la poalele lor, până la căderea serii.

        Munții aceștia tociți purtau acest nume ciudat după un bai străvechi, dragii moșului, unii zic ca ăla dă fapt ar fi primul bai, dă unde s-a născut pământu`.

        În munții aceia ancestrali, care acum arata precum biete coline, dă cât amar dă vreme a trecut peste ei, călătorul nostru misterios dă la tavernă a răpus dragonul. Acolo, se pare că era locul, unde ciobanul înfipse fierul în inima dragonului.

        Vă mai amintiți dă călătorul misterios din povestea d-aseară?

        Eh dragilor mei, dacă nu aș fi fost acolo, cu el la masă în seara aceea, acu n-aș fi avut ce vă povesti. Ei ce seară magică fuse cu el...

        Mă așezai la el la masă și-l privi sincer în ochi. Deși avea un milion dă ani, călătorul nostru nu era bătrân, ci dimpotrivă, avea chipul unui om în floarea vârstei, cu lumina caldă-n ochi și pace-n suflet. Mie îmi părea ca un om ce izbutise prin toate potrivniciile vieții, și nu mai avea vreo lupta dă purtat.

        Cu voce caldă, da` fermă, mi se adresă.

        -Bea cu mine om bun o cană dă vin, cum ți se spune pe nume? 

        -Ioan mă cheamă mama, domnule, la fel și tata. Și uite-așa am întrat în vorbă cu el, dară el  nu voi să-și destăinuie numele său.

        Și dă la prima cană cu vin, aduse hangița două vedre până dimineața și mâncarăm amândoi un porc întreg făcut la jar, numai bun dă rupt în dinți. Pă dimineață, numai câinii mai trăgeau dă oasele porcului, dar omul meu nu se oprise încă din rostit.

        Mi-a spus atât dă multe povești în noaptea aia, încât mi-ar trebui zece vieți să vi le spun pă toate înapoi. Dar iacă, io-s bătrân și amu mor, poveștile-astea vi le las vouă, cu limbă da moarte, să le povestiți copiilor și nepoților voștri, să le spuneți voi înșivă Povestea lu` Ioan cel breaz.

†

        Drumul nostru călare trecea prin satele oamenilor dă la deal, prin râuri cu ape curate și cristaline, prin păduri cu arbori seculari. Părea că aerul și vântul s-a născut aci.

        La marginea unei astfel dă păduri, regele se opri și dădu poruncă să se monteze tabăra acolo. Oprisem într-o poiana verde, cu iarbă grasă și verde. Lângă un perete dă stâncă era un izvor cu apă lină ca oglinda cerului într-o zi senină. Caii eliberați din hățuri pășteau mulțumiți. Fiecare făcea câte ceva. Unii aduceau lemne pentru foc, alții puneau corturile, iar io mă apucai să fac o vatră.

        Era atâta liniște și pace, tulburată doar dă zdrăngănitul și agitația noastră pe-acolo, încât părea un loc bun dă a poposi peste noapte. Nimic nu prevestea ce avea să vie.

        Aprinserăm focul și scoaserăm ceva merinde din desagi. Iar doi flăcăi voinici, mai iuți dă picior, se puseră a săgeta câțiva iepuri dolofani și un arici.

        Ce? V-am păcălit cu ariciu`, dragii moșului, vream să văd dă mai sînteți treji sau ați adormit deja. Nimeni nu vâna aricii în curtea regelui, poate doar vreun căprior mai semeț, sau vreo vulpe șireată.

        Vinul curgea dintr-un butoi desfăcut, și oamenii noștri începură să ciocnească și să mănânce, osteniți după drumul călare, nebăgând în seamă că se lăsase Noaptea peste noi. Flăcările scuipau limbi dă foc înalte, și ropote dă scântei se ridicau la cer. Noapte pălea și nu îndrăznea să se apropie, doar pândea dă pretutindeni, cu vălul ei cel negru. Rând pă rând, oștenii stătură dă veghe câte doi, a câte două ceasuri fiecare.

        Luna nu era sus pă cer în noaptea asta, nori negri acopereau și lumina stelelor. Dincolo dă buna lumină pă care ne-o dădea focul, nu puteai zări ceva. Putea să fie și-un urs în fața ta, dacă nu zicea nimica, tu nu-l vedeai. 

        Și uite că regele dormea dus dă ceasuri bune în cortul său aurit, când din inima pădurii se auzi un muget prelung și tare, dă toți săriră din somn, speriați.

        În liniștea cere se mai auzea, doar focul trosnea și pocnea, dară nimeni nu scotea un sunet, ca să audă ce se petrecea. Războinicii regelui erau cu sabia scoasă din teacă și cu coarda întinsă la arc, gata să sloboade săgeți ucigașe, în primul vrăjmaș ce ar fi apărut.

        Doar câteva clipe mai târziu, mugetul acela înfiorător și nemaiauzit, sparse din nou tăcerea. De data asta era limpede că animalul, sau curioasa creatură ce scotea acele sunete, se îndepărta.

        Mai trecură momente bune, până vreunul dintre voi să ne mișcam, sau să lăsăm armele din mâini, abia după ce în depărtare se auzi și a treia oară, puturăm răsufla ușurați.

        Și ne strânserăm iar la foc, îl întețirăm degrabă, dară niciunul nu a mai închis un ochi până dis de dimineață. Fiecare și-a dat cu părerea despre ce și-a imaginat el, însă niciunul nu mai auzise cu urechile lui, așa muget până atunci, nici chiar io.

        Și iată dragii tati, că se miji dă ziuă, și voi puteți umbla și singuri prin poveste, că soarele e după creste.

        Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți și-n ceia seară.

Povestea lu` Ioan cel breaz

#Povestea lu` Ioan cel breaz

        Dragii moșului, astăzi vreau să vă zic o poveste, despre un rege bătrân, ce-și avea regatul în șapte munți înalți până la Dumnezeu.

        Ăștia șapte munți erau dă fapt crestele dă pă coama unui dragon uriaș, o creatură străveche ce se preschimbase în piatră acu foarte multa vreme.

        Dacă te uitai atent, din anumite locuri, puteai distinge ba un ochi, ba un dinte, însă cum toții locuiau dă fapt pă spinarea dragonului, nimeni nu știa cât fusese creatura dă mare.

        Regatul său era întins de la miazăzi la miazănoapte și dă la răsărit la apus, îi trebuia unui om zdravăn, călare pă un cal bun o sută dă zile ca să-l străbată. Puțini din cei cei locuiau pământurile regelui, știau ca mai există altceva, înafara dă aceste meleaguri, pentru că mai nimeni nu călătorise atât dă mult vreodată.

       Aci oamenii erau tot timpul veseli și bucuroși, harnici și buni la inimă. Pă unde treceai , cineva te invita la masă, sau la banchet uri și petrecerile ce se țineau în semn dă recunoștință Zeiței Fertilității, o zeiță blândă și bună, ce le aducea oamenilor buni recolte bogate și prunci sănătoși. Voia buna era în inimile tuturor, la fel cum erau și la vorbă.

†

        - Ziua bună mamă dragă, și tânărul se grăbi să o ajute pă femeia ce căra un coș plin cu mere spre piață.

        - Bună să-ți fie inima tinere, încotro te poartă pașii?

        - Merg la rege maică bună, știi și mata dă câta vreme nu a ieșit din castel. E mâhnit tare de când prințesa Maia a dispărut în Noaptea cea neagră. Bătrâna lăsă capu-n  jos cu privirea deznădăjduită. 

        - Nu știu dacă mai e ceva dă făcut fiule, nimeni nu a călcat vreodată în Noaptea cea neagra și să se întoarcă de-acolo, să ne spuie ceva.

        -Știu maică, știu... Da`... iacă am io ceva vești bune, de-aia mă duc degrabă să i le spun.

        Bătrâna ridica capul din pământ si îl privi în ochi pentru prima oară, întrebându-se dacă e bine să mai spere.

        - Iacă ajunserăm, îți las coșu` aci pă trepte, io mă îndrept către cetate. S-auzim dă bine maică bună. Și tânărul se pierdu în mulțime înainte ca bătrâna să apuce să-i mulțumească. Oftă totuși și se așeză să se odihnească după drumul anevoios prin munte.

†

        Ceea ce am uitat sa vă spun la început dragii moșului, e că deși oamenii erau veseli în regatul cel înfloritor și roditor, oamenii aveau o mare apăsare și o mare temere în suflete. Ei nu puteau ieși noaptea afară din locuințele lor. Noaptea cea neagra își dezlănțuia forțele nevăzute sau nemirosite dă om. Ea trimitea duhurile aerului, ale apelor, ale pământului, precum si cele ale focului să fure amintirile oamenilor, iar aceștia rătăceau în pustie și nu se mai întorceau vreodată. 

        Astfel Noaptea elibera silfidele, creaturile aerului, ființe nevăzute ce sălășluiesc în vînt copile, elibera și ondinele visătoare zânele și spiridușii, gnomii și salamandrele strălucitoare ale focului, elfii și alte creaturi fantastice ce se temeau dă om din vremuri străvechi.

        Cineva povestea odată, că demult tare, atunci când regatul acesta nici nu era, au fost alte vremuri în care măiastra Luna nu era pă ceru` Nopții negre și-nstelate. Spunea despre un călător ce străbătea cărările Nopții, cu inimă neînfricată. Acesta pare-se că era atât dă bătrân, precum însuși dragonul pă care stăm acu` cu tălpile, când vă spun istorisirea mea.

        Acest călător misterios, tocise cu pași săi spinarea dragonului, și o cunoștea pă toată, în orice direcție o apuca. Picioarele lui zvelte trecuseră dă-atâtea mii dă ori prin aceleași locuri, încât munții se tociră și nu mai creșteau semeț până la ceruri. 

        Acest rătăcitor, era cel ce dovedise dragonul în luptă dreaptă, iar neavând alt vrăjmaș demn de iscusința lui, rătăcea prin lume de-atunci. Nu-si aducea dă trebuința nicicum acestei lumi, el nu făcea bine, cât nici rău nimănui, pașii și urmele sale se pierdeau în nemurire.

        Cu sufletul la gură v-am ținut ca sa vă zic acu, copii frumoși, că l-am întâlnit astă toamnă la tavernă în satu` vecin. Era deja acolo când io intram pă ușa cu gâtleju` uscat dă sete și burta goală ce adulmecase mirosu` fripturii dă porc. Stătea la o masă zdravănă dă stejar, cu gluga trasă pă cap. Mă așezai si io la altă masă cerui o cană cu vin, da` privirile îmi râmaseră ațintite pă misteriosul trecător. Nu-l mai zărisem până atunci prin aceste meleaguri.

        Palida și blânda lumină se prelingea din lumânarea dă pă masă, și nu mă lăsa să-i disting vreo trăsătura a feței. Avea pă masa o cană cu vin, și își îndesa ceva dă fumat într-o pipă. Era un om zdravăn și bine făcut, iar după haine știai că e obișnuit cu drumul.

        Mâinile se mișcau precis cu siguranța și eleganță. Căra cu el un soi dă bagaj, ceva ce aducea mai degrabă cu o carte groasă, învelită în piele să o ferească dă vreme reauă.

        Când ridică lumânarea să-si aprindă pipa i-am zărit pentru prima oară fața ce surprindea o liniște aparte. Eram cu totul absorbit și fascinat dă misteriosul meu călător. Cu o delicată mișcare din ochi, mi-a dat dă înțeles că mă văzuse dă multa vreme că mă holbam la el.

        Am lăsat oarecum rușinat capu-n jos, când am tresărit la zgomotul unei palme peste masă. Omul zâmbea discret și mă chema să îi țiu dă companie...

†

        Dragii moșului, deși e vremea dă culcare, înainte să adormiți, vreau sa știți că tinerelul cela ce cără merele bătrânei fusei chiar io.

        Cu inima plină dă speranță aproape că zburam prin aglomerația din cetate, și inima îmi cânta dă bucurie ca era zi dă sărbătoare.

        Toate ferestrele erau împodobite cu flori multicolore înmiresmate care mai dă care. Și străzile și piețele veseleau dă bucuria și cântul oamenilor buni ce-și sărbătoreau recoltele. În jurul meu era un rai al toamnei bune, ce-și revărsase abundența peste munții, dealurile și văile oamenilor gospodari.

        Pretutindeni erau coșuri cu pâine proaspătă si rumenită, pești și carne, mere și prune, struguri și țuică tare, vinuri grele și spice bogate, coșuri cu fructe, căruțe cu sare, practic tot ce era necesar omului pentru un trai îmbelșugat.

        Însă io nu aveam ochi pentru toate acestea, ci mă strecuram printre petrecăreți dă ajunsei la poartă. Un străjer mă căută dă arme și dete vorbă sa fiu primit. Regele știa că viu, pentru că el mă trimisese acu un an să caut ceva ce nimeni nu găsise vreodată. Mă trimisese să urmăresc stihii și basme, povești și legende, cum că într-unul din cei șapte munți ai regatului său, s-a refugiat un pustnic, un bătrân cu nume neștiut. Acest bătrân a stat atât dă mult singur pă munte, nu a vorbit cu nimeni si nu a auzit pă nimeni, încât, a început sa audă, să vadă și să vorbească cu creaturile Nopții celei negre.

        Bietul rege, vitregit dă soartă, când Noaptea i-a răpit lumina ochilor săi, pe unica sa fiică, prințesa Maia, acum stătea ca pă ace așteptând-mi nerăbdător sosirea. Când am deschis ușa, regele era în genunchi, cu capul plecat și mâinile împreunate, rugând Cerurile să-i aduc vești bune.

        - Ia zi Ioane, ce vești-mi-aduci, spuse acesta, ridicându-se si închinându-se?

        - E bine Maria Ta, e tot dă bine! 

        Chipul i se lumină cu un surâs timid.

        - Spune-mi, nu mă mai tortura, ce-ai aflat?

        Mă așezai ostenit dă-atâta forfotă și îmi turnai o cupă dă vin. După o înghițitură zdravănă îi zisei:

        -Măria ta, am cutreierat regatul tău în lung și-n lat și-am aflat un pustnic bătrân ce vorbește cu Noaptea și cu creaturile sale. Nu numai că vorbește cu ea, ci chiar Noaptea-i răspunde cu daruri neimaginate de mintea omului, netrăite dă nimeni niciodată, decât dă el.

        Io zic să-mi dai o zi două, să mă odihnesc, bunul meu Rege. Dară apoi, să dai poruncă negreșit să pregătească doi cai rapizi și merinde pentru șapte zile. Noi doi plecam să îl găsim pă pustnic, acu că știu încotro să ne-îndreptam.

        Regele se aprinse la față și mă luă în brațe. Mă strânse de-mi pocniră toate oasele și zise:

        -Ioane ia dă mâncă și dă bea, că ai bătut drumuri grele și lungi, și altele te așteaptă să le calci cu pasul sau cu calul.

        Si de-îndată ce zise acestea, șiruri nesfârșite de mâncăruri și băuturi se puseră la masă dinaintea mea și-a regelui. Ne ospătarăm si ne chefuirăm, apoi ne odihnirăm și ne sfătuirăm. 

        Și timpul dă încălecat p-o șa a cam sosit, așa că voi copii frumoși și iubiți, adormiți cu povestea mea în gând, iar dă v-a plăcut ce v-am zis până acu`, ne-auzim și mâine seară.