Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a doua.

 

#Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a doua.

        Și cum seara s-a lăsat, v-am adunat aci în jurul vetrei, dragii moșului, că bag dă seamă că vă plăcu povestea mea. Mai pune degrabă un lemn pă foc, că noaptea e lungă și plină dă primejdii. Doar povestea ne va ține treji până dimineața. Apoi, io mă duc în treaba mea și bunul soare să vă călăuzească pașii.

        Unde rămăsesem, că mi-s bătrân și uituc, mă iau cu focul și uit dă poveste?

†

        Ah, de-ați fi văzut în dimineața ceia răcoroasă dă răpciune, în care vântul alerga culorile toamnei prin copaci, ce agitație mare era la castel. 

        Oamenii aflaseră că regele se așterne la drum. Ieșeau în calea lui cu ghirlande dă flori și vorbe bune. Oamenii își iubeau regele, ca pă cel mai bun părinte. Nimeni nu ieșea vreodată din Cuvântul regelui, dar nu dă frica pedepselor făceau oamenii asta, ci din respect și din iubirea ce i-o purtau.

        Înainte dă vremurile bune ce le trăiau acu`, fuse tare greu. Poporul era dezbinat și slab, iar războiul, foametea și sărăcia se găseau la tot pasul. Regele era omul, care cu mare iubire în suflet față dă semenii și supușii săi, a adus pacea veșnică și abundență pentru toată lumea. Ăsta e motivul pentru care regele era cel mai iubit și mai apreciat om.

        D-a lungul vremilor dă lupte, el și-a învins toți vrăjmașii, până când unul singur rămăsese - Noaptea cea neagră și crudă. Mare fu tristețea regelui, când, frumoasa regină plecă la Dumnezeu. După ce aduse pă lume pă firava copilă, Prințesa Maia, mai apucă doar s-o sărute pă frunte, și ostenită să-i șoptească...

       Ohoho dragii moșului, dară nime` nu știe ce i-a putut șopti regina la ureche plăpândei fapturi, abia venite pă lume... Nime` în afar` dă mine, voi știți a păstra un secret?

        Amu, vă văd curioși din cale-afară, și Noaptea-i lungă și-nstelată, vă zic, doar dă jurați să nu mai spuneți nimănui, vreodat`!

        Cu ultima suflare, regina-i șopti pruncului:

        - "Caută-mă dincolo dă Vălul Nopții celei negre, Maia, preaiubita mea copilă". Apoi, închise ochii pă vecie, dar fața toată i se umplu dă lumină...

        Trecură ani buni dă la moartea reginei, și singura consolare și alinare a regelui, era Maia, o fetiță zveltă și subțire ca un fuior, ce creștea într-o zi cât alții în zece. Am numărat io doisprezece primăveri, când prințesa dispăru fără urmă, în Noaptea cea neagră.

        Și astfel regele se adâncise tot mai tare în tristețe și se închisese  în castelu` său dă piatră. Și se mai scurse nisipul din clepsidră pentru încă șapte veri și ierni, dă când, nimeni nu îl mai văzuse pă rege. Copii mici, țâncii ca voi, nici măcar nu îl văzuseră vreodată.

†

        Io rămăsesem unica nădejde, atunci când am pornit la drum cuvântu-n spate, un cal, o carte veche, o ploscă cu vin și-o desaga cu merinde.

        Dar azi toată cetatea fremăta dă apariția regelui, îmbrăcat cu armura sa strălucitoare, călare pă cel mai frumos cal sur din regat. Plecarăm nouă oameni la drum, io cu regele și șapte dintre cei mai iscusiți oșteni din garda regală.

        Ploua cu petale dă flori, iar lumea cânta și dănțuia dă bucuria revederii preaiubitului lor rege. Însă regele, care stătuse atât dă mult timp închis în singurătatea și tăcerea lui, dădu pinteni la cal și se grăbi să iasă pă poarta cetății.

        În urma sa, se mai auzeau acum doar tropotul copitelor cailor în galop. Ne îndreptam către Munții Baiului, și eram nevoiți să ajungem la poalele lor, până la căderea serii.

        Munții aceștia tociți purtau acest nume ciudat după un bai străvechi, dragii moșului, unii zic ca ăla dă fapt ar fi primul bai, dă unde s-a născut pământu`.

        În munții aceia ancestrali, care acum arata precum biete coline, dă cât amar dă vreme a trecut peste ei, călătorul nostru misterios dă la tavernă a răpus dragonul. Acolo, se pare că era locul, unde ciobanul înfipse fierul în inima dragonului.

        Vă mai amintiți dă călătorul misterios din povestea d-aseară?

        Eh dragilor mei, dacă nu aș fi fost acolo, cu el la masă în seara aceea, acu n-aș fi avut ce vă povesti. Ei ce seară magică fuse cu el...

        Mă așezai la el la masă și-l privi sincer în ochi. Deși avea un milion dă ani, călătorul nostru nu era bătrân, ci dimpotrivă, avea chipul unui om în floarea vârstei, cu lumina caldă-n ochi și pace-n suflet. Mie îmi părea ca un om ce izbutise prin toate potrivniciile vieții, și nu mai avea vreo lupta dă purtat.

        Cu voce caldă, da` fermă, mi se adresă.

        -Bea cu mine om bun o cană dă vin, cum ți se spune pe nume? 

        -Ioan mă cheamă mama, domnule, la fel și tata. Și uite-așa am întrat în vorbă cu el, dară el  nu voi să-și destăinuie numele său.

        Și dă la prima cană cu vin, aduse hangița două vedre până dimineața și mâncarăm amândoi un porc întreg făcut la jar, numai bun dă rupt în dinți. Pă dimineață, numai câinii mai trăgeau dă oasele porcului, dar omul meu nu se oprise încă din rostit.

        Mi-a spus atât dă multe povești în noaptea aia, încât mi-ar trebui zece vieți să vi le spun pă toate înapoi. Dar iacă, io-s bătrân și amu mor, poveștile-astea vi le las vouă, cu limbă da moarte, să le povestiți copiilor și nepoților voștri, să le spuneți voi înșivă Povestea lu` Ioan cel breaz.

†

        Drumul nostru călare trecea prin satele oamenilor dă la deal, prin râuri cu ape curate și cristaline, prin păduri cu arbori seculari. Părea că aerul și vântul s-a născut aci.

        La marginea unei astfel dă păduri, regele se opri și dădu poruncă să se monteze tabăra acolo. Oprisem într-o poiana verde, cu iarbă grasă și verde. Lângă un perete dă stâncă era un izvor cu apă lină ca oglinda cerului într-o zi senină. Caii eliberați din hățuri pășteau mulțumiți. Fiecare făcea câte ceva. Unii aduceau lemne pentru foc, alții puneau corturile, iar io mă apucai să fac o vatră.

        Era atâta liniște și pace, tulburată doar dă zdrăngănitul și agitația noastră pe-acolo, încât părea un loc bun dă a poposi peste noapte. Nimic nu prevestea ce avea să vie.

        Aprinserăm focul și scoaserăm ceva merinde din desagi. Iar doi flăcăi voinici, mai iuți dă picior, se puseră a săgeta câțiva iepuri dolofani și un arici.

        Ce? V-am păcălit cu ariciu`, dragii moșului, vream să văd dă mai sînteți treji sau ați adormit deja. Nimeni nu vâna aricii în curtea regelui, poate doar vreun căprior mai semeț, sau vreo vulpe șireată.

        Vinul curgea dintr-un butoi desfăcut, și oamenii noștri începură să ciocnească și să mănânce, osteniți după drumul călare, nebăgând în seamă că se lăsase Noaptea peste noi. Flăcările scuipau limbi dă foc înalte, și ropote dă scântei se ridicau la cer. Noapte pălea și nu îndrăznea să se apropie, doar pândea dă pretutindeni, cu vălul ei cel negru. Rând pă rând, oștenii stătură dă veghe câte doi, a câte două ceasuri fiecare.

        Luna nu era sus pă cer în noaptea asta, nori negri acopereau și lumina stelelor. Dincolo dă buna lumină pă care ne-o dădea focul, nu puteai zări ceva. Putea să fie și-un urs în fața ta, dacă nu zicea nimica, tu nu-l vedeai. 

        Și uite că regele dormea dus dă ceasuri bune în cortul său aurit, când din inima pădurii se auzi un muget prelung și tare, dă toți săriră din somn, speriați.

        În liniștea cere se mai auzea, doar focul trosnea și pocnea, dară nimeni nu scotea un sunet, ca să audă ce se petrecea. Războinicii regelui erau cu sabia scoasă din teacă și cu coarda întinsă la arc, gata să sloboade săgeți ucigașe, în primul vrăjmaș ce ar fi apărut.

        Doar câteva clipe mai târziu, mugetul acela înfiorător și nemaiauzit, sparse din nou tăcerea. De data asta era limpede că animalul, sau curioasa creatură ce scotea acele sunete, se îndepărta.

        Mai trecură momente bune, până vreunul dintre voi să ne mișcam, sau să lăsăm armele din mâini, abia după ce în depărtare se auzi și a treia oară, puturăm răsufla ușurați.

        Și ne strânserăm iar la foc, îl întețirăm degrabă, dară niciunul nu a mai închis un ochi până dis de dimineață. Fiecare și-a dat cu părerea despre ce și-a imaginat el, însă niciunul nu mai auzise cu urechile lui, așa muget până atunci, nici chiar io.

        Și iată dragii tati, că se miji dă ziuă, și voi puteți umbla și singuri prin poveste, că soarele e după creste.

        Dacă v-a plăcut povestea, mai poftiți și-n ceia seară.