Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a treia.

 

#Povestea lu` Ioan cel breaz. Partea a treia.

        Dă îndată ce v-ați așezat și ați ciulit urechile m-aștern și io la povestit... că muulte mai am să vă spun despre regele cel bun și căutările sale prin locurile celea neumblate dă om.

        Ia dă mai pune pă foc, să va fie cald la picioare și rece la tâmplă, dragii tatei.

†

        În poiana unde poposirăm peste noapte, dimineața începu să lingă rănile Nopții și să o alunge înapoi în întuneric. Primele raze ale soarelui ne găsiră treji și gata dă drum.

        Regele însă ținu morțiș să afle ce creatură îngrozitoare i-a întrerupt somnul și liniștea. Trimise doi oameni înarmați zdravăn în direcția dă unde se auzise fiorosul muget, iar noi ceilalți, ne puserăm pă strâns.

        Caii erau sătui și odihniți, iar noi aveam în față încă o zi dă străbătut poteci dă munte călare. Dară ziua asta avea să fie mai ciudată decât prima. Pă măsură ce strângeam desagii dă-i legam pă cai, din pădure se auziră vocile celor doi soldați, care călcau apăsat și făceau mult zgomot. Crengi uscate se rupeau sub pasul lor, iar frunza foșnea prea tare, iar acest lucru mă făcu să pun mâna pă arc și pă săgeată.

        Într-o clipită eram ascuns după un pietroi, cătând cu privirea spre direcția dă unde veneau cei doi.

        Poate vă mirați și vă întrebați dragii mei, ce cugetare nebunească mă făcu să pun mâna pă arme. Dară io bine știam dă dinainte cu ce oameni plecasem la drum. Camarazii mei dă arme, luptători căliți în multe bătălii, erau tăcuți ca Noaptea, când plecau la atac. Niciunu` dintre ei nu ar fi mers așa neglijent prin pădure, dă parcă se plimba pă aleile pietruite ale cetății. Toți știau pericolele ce-i pândesc la fiecare pas și ar plăti imediat cu propria viața, dacă nu țineau cont dă asta.

        Mă gândii degrabă că poate mai e cineva cu ei, cineva care nu e priceput să pășească prin pădure fără să lase semne în urma sa. Numai așa se putea explica purtarea lor nefirească.

        Mare îmi fu mirarea, când cei doi ieșiră din pădure la lumină în poiană și unu dintre ei căra pe ceva pă umăr. Am lăsat arcu` jos când uimit, văzui ca e o copilă dă cel mult zece anișori și îmi grăbii pașii către ei.

        Omul o culcă pă iarbă și chemă regele degrabă. Ciudat era că pentru vremurile acelea reci dă toamnă, copila era sărăcăcios îmbrăcată și desculță. Era slăbită și se vedea că stătea dă multă vreme prin pădurile astea.

        În părul ei bălai și cârlionțat se prinseseră scaieți și frunze moarte, iar mâinile si picioarele îi erau murdare. Fata părea că doarme adânc și nimic nu o putea trezi din somnul ei.

        Dar când regele veni lângă dânsa, să o privească mai bine, aceasta tuși și deschise încet ochii.

        În mintea sa, regele o vedea pă Prințesa Maia, care atunci când dispăruse, era cam de-o vârsta cu fetița găsită în pădure. La colțul ochiului îi văzui strălucirea unei lăcrămi. 

        O ajută să își ridice capul și-îi dădu să beie apă proaspătă dă izvor. După ce-și reveni în simțiri și trase dă două ori aer în piept, regele o întrebă:

        - Ce rătăcește o fetiță ca tine prin pustietățile-astea?

        Copila îl privi în ochi, da` zise `mnica. Apoi mă privi și pă mine în ochi și pupilele i se dilatară atunci când dete cu ochii dă ochii mei, dar tot nu zise nimic. Avui impresia că mă cunoaște dă undeva, dară io nu-mi putui aminti, dă unde să o iau.

†

        Trecură câteva ceasuri bune, regele o îmbracă și hrăni pă copilă, însă aceasta nu vorbea deloc. chiar ne întrebam daca mai are limba-n gură.

        Și cum nu aveam dă ales, încălecarăm pă cai că aveam drum lung dă străbătut, iar soarele era deja sus pă cer. Fetița o luarăm cu noi, că doar nu o puteam lăsa acolo în frig, cu toate creaturile Nopții dezlănțuite. Cine știe pă sub ce rădăcini a stat ascunsă biata copilă și de câte nopți bântuie prin pădurile-astea.

        Gândul care mă preocupa cel mai tare însă, nu era nici copila și nici faptul ca nu vorbea deloc. Gândul meu era încă la mugetul înfiorător ce se auzise ceia seară și nu găseam cu mintea mea ageră nicio potrivire între fetița cu păr bălai și creatura care ne speriase pă toți. Din șaua unui camarad dă drum, cu ochii ei mari și albaștri, copila îmi mai aruncau câte o privire furișă să vadă ce fac, dacă mă uit la ea, ori ba.

        Unul dintre cei doi oșteni cei trimise regele în pădure la cercetat, mi-a mărturisit că a văzut cu ochii ceva ce nu se aștepta.

        Când au ajuns în locul dă unde se auzise mugetul, copacii erau rupți și doborâți la pământ ca dă furtună ca și când pe-acolo trecuse o creatura tare furioasă, și deosebit dă puternică. Dară locul unde o găsiră pă fetița era unul special. Aceasta, când fu găsită părea că doarme pă un soi de pat cu mușchi moale dă pământ, iar jur împrejur erau crescute veșnicuțe albe. Era ca și când cineva o pusese acolo, cu mare grijă și iubire, să se odihnească , dar acesta nu fu dă găsit în preajmă.

        Și tot mergând la pas, pă poteci dă munte înguste, unde nu aveai loc doar câte unu, ajunserăm la o cabană părăsită, ce părea un loc bun să lăsăm caii să se odihnească.

†

        Aci nu mai locuia nimeni de multă vreme, lemnul era cam șubred și cam putred pe alocuri, dar încă rezista. Avea fundație strașnică din piatra tare și uși dă stejar, groase dă două degete. Fusese cel mai probabil vreo cabana veche dă vânătoare, sau numa` vreun nebun ce se refugiase în munți să nu mai vadă lumea, construise aci acest adăpost.

         Camarazii noștri aprinseră focul și îndesară vreun iepuroi la ceaun. dă mestecat mai târziu pe îndelete. Scăpară acolo si câteva barabule și vreo doi morcovi, o ceapă și niște usturoi. Găsii și io niște cimbrișor proaspăt și niște izmă ca să-i dăm aromă bună.

        Copila alerga desculță prin iarbă, în rochița ei alb murdară și ruptă pe alocuri. Bag dă seamă ca urmărea un fluture colorat, ce se muta din floare-n floare și fețișoara ei mică îi era senină.

        Regele își trăgea răsuflarea la umbra unui tei bătrân, dând pe gât cu corn plin cu vin.

        Vremea ținea cu noi, deși era toamnă, soarele încă încălzea zdravăn pă timpul zilei. Cine locuise aci, plantase o gradină cu tot soiul dă poame, care erau numai bine pârguite la vremea la care am ajuns noi. În spatele cabanei era un pârău rece în care păstrăvi săreau speriați dă te apropiai.

        Și ne punem a ne odihni și de-a mânca, că niciunde nu poți ajunge cu burta goală, dragii moșului. Uite-așa cum stăm noi adunați aci, ne strânserăm în jurul focului, chemați dă-mbietoarele miresme ce ieșeau din ceaun. Mămăliga era fierbinte și aburindă și merindele de prin desagi așezate în frunze dă brusture. Si mâncarăm tocana dă iepuroi, cu brânză și cu șunca afumată, până când nimic nu mai rămase.

†

        Și uite-așa, copii moșului, pă nesimțite, seara se lăsa ușor, iar soarele căsca lung dă somn și se scurgea după creste. Aveam destule lemne adunate pentru foc și ne pregăteam de sosirea Nopții celei negre.

        La un moment dat, copila veni la mine și-mi spuse fără teamă glas:

        - Mă cheamă Maria, vorbesc, dar doar cu tine.

        La auzirea acestor lucruri, am rămas surprins, și eram curios de ce are să-mi spuie fetița. Eram nerăbdător sa aflu povestea ei, și cum a ajuns să fie singură pă munte.

        - Io locuiesc în acești codri dă când mă știu, continuă ea. 

        - Mama mea este Pădurea și tatăl meu e Cerul nopții. Deși pare că voi m-ați salvat de la moarte, voi mi-ați încurcat foarte tare planurile.

        Auzind ce și cum grăiește copila, mă trecu un fior pă șira spinării.

        - Când voi m-ați ridicat din patul meu dă mușchi și veșnicuțe io urmăream pă cineva. Un prieten.

        - Cum adică urmăreai pă cineva? Abia mai respirai și erai slăbită și nemâncată și nebăută apă dă trei zile, apucai să întreb.

        - Prietenul meu nu e din lumea pă care o cunoști tu, mai zise.

        - Daca tu l-ai zări lângă tine, probabil că ai fi înspăimântat și ai vrea să-l omori, sau ai fugi de-ai rupe pământul. Prietenul este o creatură străveche, ce nu face rău la nimeni, însă acum e rănit și are nevoie dă ajutorul meu. Asta făceam în pădure când voi m-ați răpit.

        - Părea ca dormi, sau că ești leșinată, nu că făceai ceva. De te lăsam acolo, cu siguranța ai fi murit.

        - Ha ha, ești amuzant, îmi spuse. Nimica niciodată nu e ce pare a fi, până și io știu asta. Prietenul meu, deși e un animal mare și impunător, ziua se face străveziu și nu-l poți găsi. Doar dormind un somn adânc îl pot visa unde se ascunde. D-asta ți-am spus ca îl căutam.

        Gura mea rămăsese nemișcată, ca să mai zic ceva, iar fetița continuă:

        - Când se face Noapte, el își recapătă puterile, trage odată aer în piept și apare în fața ochilor tăi. La început, până m-am împrietenit cu el, mă și speria câteodată, râse ea.

        - Dar acum sînt tristă și îngrijorată căci dă trei zile îl urmăresc prin păduri. Cineva l-a rănit dă moarte și tot ce mai poate face este să mugească tare și să mă strige. Însă este speriat și fuge dintr-un loc în altul de n-am putut să-l ajung din urmă până acuma.

†

        Mișcat dă cuvintele fetiței, vorbii cu regele și povestii toată aceasta pățanie apoi ne sfătuirăm să o ajutăm.

        Copila ne mai spuse să nu ne fie teama dă nimic atâta timp cât ea e cu noi, iar cei mai proști dă minte râseră cu poftă. Cum ar putea o copilă firavă să îi apere pă ei dă primejdii. Fata nu baga în seamă, însă se ridică și spuse:

        - La noapte, atâta timp cât stau cu voi, veți auzi cele neauzite, iar ochii voștri vor vedea lucruri neînchipuite căci io mi-s Maria, Fetița Munților.

        Când spuse aceste cuvinte cerul bubui odată ca să ne facă să pricepem, că copila nu glumea.

        - Pă prietenul meu îl chema Mo și este un capricorb dă pământ.

        Cum niciunul dintre noi nu auzise vreodată dă astfel dă viețuitoare, pe nume capricorb, eram nerăbdători să vedem ce zice mai departe.

        - Este rănit pentru că cineva a încercat să îl prindă să îi ia coarnele coarnele și coama.

        - Dar cine-ar avea trebuință să facă un astfel dă lucru atât dă mârșav, întreb io?

        - Of, voi oamenii mari nu mai știți nimic, ați uitat tot. Coarnele și coama capricorbilor era folosită în vremuri străvechi, în magie, pentru că aveau puteri deosebite. Cu-n singur fir dă păr din coama unui capricorb te puteai face străveziu pentru mai bine dă doua ceasuri, ziua în amiaza mare, dă știai vicleșugul. Iar dă aveai un corn dă capricorb, acesta îți arata unde e îngropat aurul în pământ. Amu` cred că înțelegeți si voi dă ce e un animal atât dă căutat și dă vânat.

        Copila continuă:

        - Mo este ultimul rămas în viață dintre semenii lui, dar io nu-l vreau pentru coarnele, sau coama sa, io îl iubesc pentru că îmi este prieten.

        Noaptea se-negri în jurul nostru și în mod straniu apărură în aer tot soiul dă alte luminițe care nu erau scântei dă foc.

        - Ce sînt acele luminițe, am întrebat-o?

        - Ele sînt zânele bune ale pădurii. Ele apăra pădurea dă spirite răuvoitoare. În permanentă își șoptesc câte ceva la ureche, și așa pădurea știe cine pe cine lasă să treacă printre copaci.

         - Și acum ce spun, dacă tot le auzi?

        - Își spun una alteia, că-n astă seară, v-am ținut atenți și cuminți, în jurul focului, cu urechile largi deschise, până acuș.

        Dară amu îmi întind și io oasele bătrâne colea lângă jar. Voi să faceți pază bună până dimineață, dragii moșului. Apoi om pleca împreună la drum, până ce vine iar seara și ne-o apuca dă povestit.